De multe ori ignorată sau tratată superficial, în contextul pandemiei COVID-19 forța majoră este astăzi pe buzele tuturor și invocată deja ca și motiv pentru neexecutarea unor obligații.
Desigur, în anumite cazuri aceasta este pe deplin aplicabilă, în alte cazuri însă este exagerat invocată pentru a eluda obligații pe care ai putea sa ți le îndeplinești chiar raportat la contextul social actual.
Nu mai puțin important este faptul că însuși legiuitorul a reglementat chiar situații în care însăși părțile în temeiul propriei voințe (sau chiar legea), pot înlătura aplicarea forței majore – art. 1351 NCC Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este căutat de forța majoră sau caz fortuit.
Forța majoră, (fore majeure – fr; vis major – latin), este definită pentru prima dată în mod expres de legiuitor în Noul Cod Civil ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil – art. 1351 alin. 2.
Practic, la nivel teoretic, dacă executarea contractului devine temporar sau definitiv imposibilă, intră în scenă conceptul de forța majoră.
Mai nou, conform Decretului emis pe data de 16 martie a.c., la art. 12 se prevede că, „Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri eliberează, la cerere, operatorilor economici a căror activitate este afectată în contextul COVID-19, certificate de situație de urgență în baza documentelor justificative.”
Pentru a beneficia de scutiri în realizarea obligațiilor contractuale, firmele trebuie să își notifice în scris partenerul cu privire la evenimentul de forță majoră, urmând să prezinte acestuia certificatul de forță majoră, eliberat conform Legii 335/2007, art. 4, litera j), de către Camera de Comerț si Industrie: „Camerele județene au următoarele atribuții principale:….j) avizează existența cazurilor de forță majoră și influența acestora asupra executării obligațiilor comercianților;…”
Menționam că, atributul Camerelor județene de comerț, este de a analiza, la cererea comercianților și a aviza sau nu, existența forței majore – privită exclusiv din perspectiva efectelor și influenței acesteia asupra executării obligațiilor rezultate dintr-un contract comercial.
Astfel, pentru a putea aviza existența forței majore, trebuie să existe un contract, ale cărui obligații nu pot fi îndeplinite din cauza obiectivă a intervenirii faptului definit ca forță majoră și care împiedică executarea obligațiilor contractuale.
Trecând de la nivelul teoretic la cel practic, se pot imagina o serie de situații care pot justifica sau nu un caz de forță majoră:
- Susținerea unui angajator care ar încerca să argumenteze cu privire la contracte de munca încheiate în aceste zile, că nu putea sa prevadă o potențială epidemie de Covid-19, în situația în care aceasta este o chestiune pe ordinea de zi / în media / la știri, ar putea fi pusă la îndoială.
Cu toate acestea este considerat ca un angajator care invocă forța majoră ar trebui să poată să o dovedească prin susținerea testului previzibilității cu privire la evenimentul în cauză.
Angajatorii care declară forța majoră ar trebui să țină cont și să verifice dacă:
Evenimentul a fost constatat ca atare printr-un document public / Angajatorul poate dovedi că evenimentul era imprevizibil / Epidemia invocată reprezintă un pericol specific pentru viața sau condițiile normale de viată pentru un grup de salariați / contractul de muncă conține o clauză de forță majoră detaliată și aceasta include și orice tip de epidemii.
- O factură emisă privind o obligație la plată, care nu a fost efectuată ca urmare a existenței cauzei de forță majoră poate beneficia de același regim, legea nefăcând distincție între tipul de obligații (în această ipoteză trebuie făcută dovada legăturii de cauzalitate între imposibilitatea executării obligației și cazul de forță majoră);
- Dacă autoritățile vor decide închiderea unor centre comerciale – cum de altfel se întâmplă deja, retailerii se vor vedea nevoiți să invoce forța majorăîn relația cu angajații, posibil și în relația cu proprietarul centrului comercial;
- Un operator de transport aerian nu ar putea invoca forța majorăîn relația cu personalul care asigură zborurile către Italia / China, dacă îi poate reloca pe aceștia pe alte zboruri;
- În măsura în care executarea contractului ar deveni excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționalea împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii sale, schimbare care ar face vădita injusta obligare a debitorului la executarea obligației, debitorii pot invoca impreviziunea (art. 1271 NCC) iar nu forța majoră, iar instanța poate să dispună adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil intre parți pierderile și beneficiile rezultate sau chiar încetarea contractului;
- Într-o Hotărâre de speță, instanța a apreciat de exemplu ca, Situația de forță majoră trebuie să fie reprezentată de un eveniment, o împrejurare de fapt determinată și precis identificabilă. Un context socio-economic general, cum este cel determinat de declanșarea unei crize economice, nu poate fi calificat drept o împrejurare de forță majoră,în condițiile în care un astfel de context poate afecta în mod diferit participanții la viața economică, fie ei și din același domeniu de activitate, raportat și la diligența, prudentă de care dau dovadă în desfășurarea propriei activități.
Întrebarea de pe buzele tuturor, Este pandemia de COVID – 19 caz de forță majoră?, trebuie să treacă testul condițiilor existenței forte majore prevăzute de legiuitor, raportat și la faptul că, condițiile curente în care se desfășoară activitățile de comerț impun o abordare mai relaxată în aprecierea cauzelor care presupun scutirea de la executarea chiar și temporară a obligațiilor, tocmai pentru a garanta un nivel decent de stabilitate în raporturile contractuale.
Astfel:
- Evenimentul este cu certitudine unul extern de voința parților;
- Imprevizibilitatea trebuie verificată în raport de cazul concret invocat, astfel deși s-ar putea invoca faptul că pericolul răspândirii virusului se prefigura deja la sfârșitul anului trecut, realitatea este că în Europa acesta își face simțite efectele cu adevărat abia de curând;
- Condiția ca pandemia să fie de neînlăturat, ceea ce din păcate, până în prezent se verifică, autoritățile făcând deocamdată eforturi pentru limitarea răspândirii virusului, cu perspective mai mult decât vizibile ca aceasta să nu poată fi înlăturata.
Istoria ne-a arătat însă că, în majoritatea situațiilor de criză majoră, starea de panică a creat mai multe pagube decat criza în sine, teama de necunoscut având natura de a ne determina să exagerăm în mod nejustificat și irațional efectele potențiale ale acelor situații, astfel încât deciziile nu mai sunt dictate de rațiuni, ci de instinct și emoție.
Art. 1.351. Forța majoră și cazul fortuit
(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudicial este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.
(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolute invincibil și inevitabil.
(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractual pentru un caz fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forța majoră.
Forța majoră = imprevizibil, inevitabil + extern + absolut invincibil
Cazul fortuit = imprevizibil, inevitabil
– „Evenimentele de forță majoră sunt, de cele mai multe ori, fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea și voința omului, cum sunt: cutremurele grave, inundațiile catastrofale, alunecările de teren, trăsnetele, tornadele etc.(…). S-a statuat că forța majoră constă într-o împrejurare externă fără vreo legătură cu lucrul care a produs prejudicial sau cu însușirile sale. Împrejurări ca spargerea ori explozia unui cauciuc, ruperea unei piese, urmare a unui defect de fabricație sau altele similare sunt cazuri fortuite, având originea în interiorul lucrului și în câmpul de activitate a celui răspunzător, neputând constitui cazuri de forța majoră.” (Liviu Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012, pag. 441).
