Destul de recent introdusă pe piața de capital românească, factoringul este o operațiune de finanțare bazată pe achiziționarea creanțelor care câștigă tot mai mult teren, reprezentând o operațiune avantajoasă atât pentru societățile comerciale cât și pentru instituțiile bancare, mai ales în contextul actual în care lichiditățile societăților comerciale sunt reduse la minim sau lipsesc cu desăvârșire.
Contractul de factoring este un acord comercial de creditare care implică o societate specializată, cum ar fi o bancă sau o instituție financiară specializată, numită factor, și o societate comercială care furnizează bunuri sau servicii, numită aderent.
Descrisă de Ordinul BNR 27/2010 ca fiind operațiunea prin care clientul – aderentul, transferă proprietatea creanțelor sale – facturi comerciale, instituției de credit – factorul, acesta urmărind ulterior încasarea respectivelor creanțe. Operațiunea prezintă o serie de avantaje pentru aderent:
- Transformarea creanțelor societății comerciale în lichidități, prin plata anticipată și imediată a creanțelor cedate și susținerea astfel a capitalului de lucru al societății.
Odată ce Aderentul are lichidități, se poate concentra asupra extinderii afacerii, poate să facă imediat plăți, să ruleze banii, să se angajeze în continuare în vânzari, practic să-și continue activitatea.
- Creșterea substanțială a volumului de afaceri al companiei, datorită deblocării creditului și prin urmare a optimizării capitalului rulant;
- Reducerea nevoilor financiare ale companiei, datorită unei viteze mai mari de rotație a capitalului de lucru;
- Aderentul se pune la adăpost împotriva riscului de neplată din partea Debitorilor săi, care este preluat de către Factor;
Trebuie spus că, de principu, factoringul exclude garantarea de către aderent a riscului de neplată din partea debitorului, însă, în practică, instituția de credit poate conveni cu aderentul instituirea unui drept de regres, însă numai asupra creanțelor care nu au fost plătite la scadență de către debitorii cedați.
- dispariția departamentului de analiză financiară, întrucât Factorul preia asupra lui funcția de analiză de credit și va determina care operațiuni sunt avantajoase din punct de vedere al riscului.
- înlătură departamentul de colectare a plăților (în cazul în care există un astfel de departament), iar banii astfel economisiți pot fi folosiți eficient în alte scopuri. În cazul în care Aderentul realizează operațiuni de factoring în mod curent (toate facturile acestuia sunt vândute unei societăți de factoring) acest lucru implică costuri mai mici pentru companie, respectiv:
Prin factoring, Aderentul nu se angajează la un credit, cu toate dezavantajele pe care le implică acesta;
Factoringul oferă Aderentului diverse facilități de natură contabilă, prin reducerea conturilor de clienți și înlocuirea lui cu cel al Factorului.
Degrevarea Aderentului de o serie de lucruri administrative (ținerea evidenței clienților, informarea cu privire la plată).
Factoringul presupune avantaje pentru aderent, dar și pentru instituția de credit:
- Perceperea unui comision (de finanțare și factoring), care variază în funcție de cifra de afaceri.
- Perceperea unei dobânzi la creditul de factoring.
- Diverse taxe de transfer inter-conturi, care îl avantajează pe Factor.
- Cuantificarea costurilor juridice ale tranzacției și perceperea unor taxe avantajoase;
- În cazul plății facturilor de către Debitori înainte de scadență, Factorul beneficiază de dobânzile pe care le produce respectiva suma de bani.
- Posibilitatea de a accepta numai anumite creanțe după o prealabilă analiză a acestora, iar nu un „pachet” care să conțină toate creanțele unui aderent;
- Factorul poate exercita acțiuni în regres sau de repetițiune împortiva Aderentului în cazul în care neplata Debitorilor este imputabilă Aderentului sau în cazul inexistenței creanței datorate;
- Caracterul de titlu executoriu al contractului de factoring, considerat în practică drept o operatiune de creditare.
Raportat la avantajele factoringului pentru societatea comercială, acesta este cu atât mai necesar a fi aplicabil în procedura insolvenței, care presupune o lipsă a lichidităților necesare în vederea achitării datoriilor scadente.
Practic, societatea comercială aflată în dificultate și-ar putea susține capitalul de lucru necesar, prin obținerea unei finanțări, care ar putea duce în final la reorganizarea societății și reinserția în circuitul economic.
Aceeași finanțare poate fi aplicată și în procedura insolvenței, în care, deși sunt reținute o serie de prevederi specifice vizând caracterul colectiv și prioritizarea anumitor categorii de creanțe, instituția de credit care își păstrează dreptul de regres pentru anumite creanțe care nu pot fi recuperate (creanțele fiind cedate cu titlu de garanție), beneficiază de un drept de preferință pentru sumele plătite societății aflate în insolvență – aderentului, având astfel prioritate la recuperarea sumelor achitate în baza contractului de factoring.
Aceasta reiese din natura juridică a contractului de credit încheiat după deschiderea insolvenței aderentului și care are drept scop credit pentru activități curente, pentru mobilizarea de creanțe născute în patrimoniul aderentului, astfel cum reiese din interpretarea coroborată a art. 5 pct. 2 lit. c) coroborat cu art. 87 din Legea Insolvenței.
Concluzionând, operațiunea de factoring poate fi o situație de win – win pentru ambele părți implicate, atât pentru moment dar mai ales raportat la proiecția pe care o astfel de finanțare o poate avea pe piața comercială, întrucât ar duce pe de-o parte la o diminuare a numărului societăților care ar intra în insolvență din lipsa de capital / întârziere în recuperarea creanțelor, iar pe de altă parte la creșterea numărului societăților care ar depăși printr-o atare finanțare o stare de dificultate sau de insolvență.
